Anatomia omului este știința biologică fundamentală care studiază forma, structura și raporturile spațiale ale componentelor corpului uman, de la nivel macroscopic până la arhitectura microscopică a țesuturilor și celulelor. Ea este inseparabilă de fiziologie, disciplina care explică mecanismele fizico-chimice și biologice prin care aceste structuri își îndeplinesc funcțiile vitale: în organismul viu, structura determină funcția, iar solicitările funcționale modelează continuu structura.
Nivelurile de organizare structurală
Corpul uman este alcătuit ierarhic, fiecare nivel superior integrând proprietățile nivelurilor inferioare:
- Nivelul chimic și molecular — atomii de carbon, hidrogen, oxigen, azot, calciu și fosfor (peste 98% din masa corporală) formează apă (60–65% din greutatea adultului), ioni minerali și macromolecule biologice esențiale: proteine, acizi nucleici (ADN și ARN), glucide și lipide.
- Nivelul celular — celula reprezintă unitatea structurală, funcțională și genetică a vieții. Organismul unui adult însumează aproximativ 30–37 de trilioane de celule eucariote, diferențiate în peste 200 de tipuri specializate (neuroni, cardiomiocite, hepatocite, eritrocite, osteocite etc.).
- Nivelul tisular — celulele cu origine embrionară, structură și funcție similare, împreună cu matricea extracelulară, formează cele patru categorii fundamentale de țesuturi: țesutul epitelial (de acoperire și glandular), țesutul conjunctiv (lax, fibros, adipos, cartilaginos, osos și sanguin), țesutul muscular (striat scheletic, cardiac și neted) și țesutul nervos (neuroni și nevroglii).
- Nivelul organelor și al sistemelor de organe — două sau mai multe tipuri de țesuturi se asociază pentru a alcătui organe delimitate anatomic (inima, stomacul, rinichiul, creierul, pielea), care cooperează în sisteme și aparate specializate ce susțin întregul organism.
Planuri, axe și cavități anatomice
Pentru descrierea riguroasă a poziției organelor se utilizează poziția anatomică de referință: corpul în ortostatism (în picioare), cu privirea orientată anterior, membrele superioare pe lângă trunchi și palmele îndreptate înainte (în supinație). Prin corp trec trei axe perpendiculare — longitudinal (vertical), sagital (antero-posterior) și transversal (orizontal) — care definesc trei planuri principale de secțiune:
- Planul sagital (și mediosagital) — împarte corpul în două jumătăți, dreaptă și stângă, prezentând simetrie bilaterală externă; definește termenii medial (mai aproape de linia mediană) și lateral.
- Planul frontal (coronal) — paralel cu fruntea, separă o parte anterioară (ventrală) de una posterioară (dorsală).
- Planul transversal (axial) — orizontal, împarte corpul într-o parte superioară (craniană) și una inferioară (caudală); pentru membre se folosesc termenii proximal (aproape de rădăcina membrului) și distal.
Organele interne (viscerele) sunt adăpostite și protejate în două mari cavități. Cavitatea dorsală cuprinde cavitatea craniană (cu encefalul) și canalul vertebral (cu măduva spinării), tapetate de meninge. Cavitatea ventrală este compartimentată de mușchiul diafragm în cavitatea toracică — ce adăpostește cele două cavități pleurale cu plămânii și mediastinul median (inima în pericard, vasele mari, traheea, esofagul, timusul) — și cavitatea abdominopelvină, tapetată de seroasa peritoneală, care conține organele digestive, splina, rinichii, căile urinare și organele reproducătoare interne.
Clasificarea funcțională a sistemelor
Sistemele de organe îndeplinesc trei categorii majore de funcții biologice:
- Funcțiile de relație — asigură integrarea organismului în mediul înconjurător și locomoția, fiind realizate de sistemul nervos, organele de simț (analizatorii), sistemul endocrin, sistemul osos și sistemul muscular.
- Funcțiile de nutriție — asigură aportul, transformarea și distribuția substanțelor plastice și energetice, precum și eliminarea cataboliților, prin conlucrarea sistemelor digestiv, respirator, circulator (cardiovascular), limfatic și excretor.
- Funcția de reproducere — asigură perpetuarea speciei și transmiterea ereditară a informației genetice prin intermediul sistemului reproducător feminin și masculin.
Mediul intern și homeostazia
Toate celulele vii ale corpului sunt scăldate de mediul intern — ansamblul format din lichidul interstițial, plasma sanguină și limfă. Supraviețuirea celulară depinde de homeostazie, capacitatea organismului de a menține între limite fiziologice stricte parametrii fizico-chimici ai mediului intern: temperatura centrală (~36,5–37,2 °C), pH-ul sângelui arterial (7,35–7,45), glicemia bazală (70–100 mg/dL), presiunea osmotică și tensiunea arterială.
Reglarea homeostatică este orchestrată continuu de sistemul nervos vegetativ (răspunsuri rapide, prin impulsuri electrice) și sistemul endocrin (răspunsuri de durată, prin hormoni). Mecanismul dominant este retroacțiunea (feedbackul) negativă, prin care abaterea unui parametru declanșează răspunsuri compensatorii în sens opus (precum transpirația și vasodilatația la căldură sau secreția de insulină după o masă bogată în glucide). Mai rar intervine feedbackul pozitiv, care amplifică temporar un proces fiziologic până la finalizarea sa, cum se întâmplă în coagularea sângelui sau în contracțiile uterine din timpul nașterii.