Cartilajele sau zgârciul constituie componenta moale, rezistentă, dar în același timp flexibilă, a scheletului corpului. La adulți se găsește mai ales articulații, acoperind extremitățile osoase și în alte puncte strategice ale scheletului, unde netezimea și flexibilitatea sunt necesare în cel mai înalt grad.
Structura cartilajului nu este aceeași în tot scheletul. Aceasta variază în raport cu funcțiile specifice pe care le îndeplinește. Toate cartilajele sunt compuse dintr-o structură de bază, sau matrice, în care sunt incluse celulele, și din fibre constituite din proteine denumite colagen și elastină. Consistent acestor fibre variază în diferite tipuri de țesut cartilaginos, dar toate se aseamăna prin faptul ca nu conțin vase sanguine. În funcție de caracteristicile fizice, țesutul cartilaginos se împarte în cartilaj hialin, cartilaj fibros și cartilaj elastic.
Cartilajul hialin
Cartilajul hialin este un țesut translucid de culoare albastră-albă și, dintre cele trei tipuri histologice, conține cea mai mică cantitate de celule și de fibre. Toate fibrele pe care le conține sunt formate din colagen. Acest tip de țesut formează scheletul embrionului și are o mare capacitate de creștere, care permite nou-născutului să ajungă de la dimensiuni de aproximativ 45 cm (18 inci) până la dimensiunea adultului de 1,80 m (6 picioare). După ce creșterea s-a oprit, cartilajul hialin rămâne într-un strat foarte striat de 1-2 mm (1/32 inci) pe suprafața extremităților osoase la nivelul articulațiilor.
Cartilajul hialin este, de asemenea, abundent în tractul respirator, participând la formarea cavității nazale posterioare (cornete) și, de asemenea, în inelele rigide, dar flexibile ce înconjoară traheea și bronhiile care conduc la plămâni. La extremitatea coastelor, benzi de cartilaj hialin fac legatura între coaste și osul stern: având un rol în facilitarea expansiunii și contracției toracelui în timpul respirației.
La nivelul laringelui, cartilajele hialine sunt implicate nu numai în susținere, dar și în mecanismul vorbirii. Pe măsura mișcării, ele controlează cantitatea de aer ce trece prin laringe și, în consecință, timbrul sunetului emis.
Cartilajul fibros
Cartilajul fibros, al doilea tip, este format din mai multe fascicule de colagen care îi conferă atât elasticitate, cât și rezistența la compresii. Ambele însușiri sunt necesare la locul în care este prezent, în speță între vertebre. În coloana vertebrală, vertebrele sunt separate între ele printr-un disc fibrocartilaginos. Discurile intervertebrale protejeaza coloana împotriva traumelor și fac posibilă poziția ostostatică.
Fiecare disc este constituit dintr-un înveliș extern fibrocartilaginos, ce înconjoară nucleul pulpos. Porțiunea cartilaginoasă a discului, a cărui suprafață este lubrificată, previne deplasarea vertebrelor în timpul mișcărilor, în vreme ce nucleul pulpos are funcția de absorție a șocurilor. Cartilajul fibros are un rol de conectare între oase și ligamente; la nivelul centurii pelviene, el unește oasele bazinului în articulația numită simfiză pubiană. La femei acest cartilaj are o importanță particulară, deoarece devine mai lax sub influența hormonilor secretați în timpul sarcinii, pentru a permite trecerea capului fătului.
Cartilajul elastic
Cel de-al treilea tip de cartilaj, cel elastic, își datorează denumirea prezenței fibrelor de elastină; ca și a celor de colagen în structura sa. El este compact, dar flexibil și intră în constituția epiglotei, care acoperă intrarea în căile respiratorii în timpul deglutiției (înghițirii).
Cartilajul elastic formează pavilionul urechii, ca și pereții conductului auditiv extern și ai tubelor Eustachio, care leagă fiecare ureche cu faringele posterior. Împreună cu cartilajul hialin, cartilajul elastic participă la structura laringelui și a corzilor vocale.