Pielea, sau tegumentul, este mai mult decât un înveliș al corpurilor noastre. Este un organ activ și elastic, rezistent la umiditate și căldură și care ne protejează de radiațiile dăunatoare din lumina solară. Este destul de rezistentă pentru a avea o acțiune protectoare împotriva agresiunilor și, totuși, destul de suplă pentru a permite mișcările. Ea conserva căldura sau răcește corpul în funcție de necesități, astfel menținându-se o temperatură internă constantă.
Structura pielii
Pielea este constituită din două componente pnncipale. Partea externă — epidermul — este formată din mai multe straturi celulare, cel intern profund fiind numit strat generator. În acest strat, celulele se divid constant și se deplasează către suprafață, unde se aplatizează și sunt transformate într-un material numit cheratină și sunt eliminate în final prin descuamare. Timpul în care o celula din stratul profund ajunge la suprafață este de trei-patru săptămâni.
Acest strat protectiv extern este ferm atașat de un strat subiacent denumit derm. Papilele dermice pătrund în epiderm și aspectul vălurit al joncțiunii dintre cele două straturi ale pielii dă naștere crestelor papilare, care sunt mai proeminente la vârful degetelor și determină apariția amprentelor digitale. Dermul este format din fibre de colagen și elastină. În interiorul dermului se află glandele sudoripare, sebacee și apocrine, foliculii piloși, vasele sanguine și nenii. Nervii penetrează epidermul dar vasele sanguine rămân in derm. Părul și ductele glandulare trec prin epiderm până la suprafață.
Fiecare glanda sudoripară este formată dintr-un conduct contorsionat de celule epiteliale care se deschid în ductul sudoripar, deschizându-se la suprafața pielii. Secreția glandelor sudoripare este controlată de sistemul nervos și este stimulată de emoții, stres sau de necesități calorice.
Glandele sebacee se deschid în foliculii piloși și sunt constituite din celule epiteliale specializate, care produc sebumul, o secreție uleioasă. Sunt foarte numeroase pe cap, față, piept și spate. Ele au funcția de a lubrifica părul și tegumentul și sunt controlate de hormonii sexuali.
Glandele apocrine se dezvolta la pubertate și sunt prezente la nivelul axilelor, sânilor și langă organele genitale. Ele au un miros specific și sunt o caracteristică sexuală. Când încep să se dezvolte, secretă un produs cu o densitate asemănătoare laptelui. Există o rețea fină de terminații nervoase în ambele straturi ale pielii, care sunt mai numeroase în mod particular la nivelul pulpei degetului. Ele transmit stimulii de caldură și atingere la fel ca și cei de rece, mâncărime și durere, care pot iniția reflexe de protecție.
Părul și unghiile
Părul și unghiile sunt două forme particulare de cheratină. Deși unghiile sunt produse de celulele vii ale pielii, unghia propriu-zisă este un țesut mort și nu va durea sau sângera în caz de lezare. Partea vizibilă a unghiei este numită corp unghial și forma ei este determinată, în parte, de factorii genetici. Partea de la baza unghiei, implantată într-un șanț al pielii, este denumită rădăcina unghiei. Acoperind rădăcina, se găsește cuticula (eponychia). Structurile exteme ale tegumentului acoperă lunula aflată la baza unghiei.
Stratul celular inferior al pielii ce compune pliul unghiei este denumit matricea generală. Celulele acestuia se divid și cele superioare cresc și se încarcă cu cheratină. Când celulele mor, devin părți ale unghiei propriu-zise. Dacă matricea este putemic afectată, întreaga unghie se pierde.
Părul este produs de celulele foliculilor piloși și există două tipuri: părul fin prezent pe suprafața corpului, cu excepția palmelor și a tălpilor, și părul mai gros și pigmentat, prezent la nivelul capului, sprâncenelor, barbiei și zonelor genitale.
Partea vizibilă a părului se numește tijă; ea este formată din celule moarte cheratinizate. Tija este implantată într-o depresiune tubulară a pielii (folicul). Părul crește prin rădăcina, papila dermică, care se găsește la baza foliculului, fiind alimentată de fluxul sanguin. Dacă rădăcina este lezată, creșterea parului incetează, uneori ireversibil.
Foliculul conține, de asemenea, o glanda sebacee și mușchii erectori ai firului de păr. În condiții de expunere la frig sau stres, acești mușchi se contractă, determinând construcția tegumentului în jurul firului de păr și ridicarea acestora, formând ceea ce se numește piele de găină.
Adulții au aproximativ 120.000 de fire de păr pe cap; roșcații au mai puține, cei blonzi mai multe. Tipul firului de par este variabil; există par fin și moale, care se întâlneste în diferite porțiuni ale corpului; firele lungi care cresc pe scalp și firele scurte și rigide ce compun sprâncenele; părul negru are structură cea mai rigidă.
Forma tijei părului determină aspectul drept sau ondulat al părului. O tijă cilindrică este asociată cu un fir de păr drept, iar o tijă ovală cu părul ondulat, tija aplatizată cu un păr cârlionțat. Celulele care produc cheratina firului sunt dintre cele care se divid cu o viteză crescută. Părul scalpului crește, în medie, cu 1,25 cm (1/2 inci) pe lună. Creșterea părului nu este continuă și la fiecare cinci-șase luni părul intră într-o fază de repaus, în timpul căreia încetează procesul de creștere. Rădăcinile părului restant iau o formă de treflă și își pierd pigmentația normală. Până la zece la suta din rădăcinile părului scalpului se găsesc în fază de repaus în orice moment. Firele îmbătrânite sunt cele care ne rămân pe mâini când ne spălăm părul. Nu se produce nici o leziune a foliculilor, iar când rădăcina a terminat repausul începe din nou creșterea normală a părului.
Culoarea pielii
Culoarea pielii se datorează pigmentului negru denumit melanină. Melanina se găsește, de asemenea, în păr și în iris. Ea este formată în celulele denumite melanocite, situate în stratul bazal al tegumentului.
Indiferent de tipul rasial, același număr de melanocite este întâlnit în pielea fiecărei ființe umane. Cantitatea de melanină produsă de aceste celule prezintă mari variații. La rasa neagră, melanocitele sunt mai mari și produc mai mult pigment. Funcția melaninei este de a proteja pielea față de radiația solară; cu cât pielea are o culoare mai închisă, cu atât sunt mai puțin probabile arsurile datorate radiației solare.
Procesele chimice complexe ale organismului ce convertesc aminoacidul, tirozina, în melanină au loc la periferia melanocitului. Odată format, pigmentul se deplasează spre centrul celulei pentru a acoperi și proteja astfel nucleul celular. Expunerea la lumina ultravioletă, fie prin surse artificiale, fie prin radiația solară, stimulează producerea de melanină prin-tr-un proces fiziologic de bronzare. Are loc formarea melaninei, celulele se măresc și culoarea pielii devine mai închisă. Răspunsul este variabil de la individ la individ, dar toate persoanele, în afară de albinoși, devin mai pigmentate urmare a acestei expuneri prelungite la lumina solară. Alți factori care contribuie la colorația pielii sunt sângele din vasele sanguine tegumentare și colorația galbenă naturală a țesutului. Colorația pielii poate fi modificată ca urmare a unei stări particulare a nuanței sângelui din vasele pielii. Astfel devenim "palizi" în condiții de frică, când vasele mici se închid, "roșii sau pletorici" la mânie datorită creșterii fluxului sanguin și cianotici, "albagitri" la frig, când mare parte din oxigenul din sange este transportat spre țesuturi pe masură ce fluxul sanguin scade.